Blogul lui Adi Labos

- Nu-mi pare rău de nimic… Am fost noi şi atât… Nu vreau să pictez totul în cuvinte mari, pentru că nu a fost iubirea aia din filme. A fost ceva real, simţeam peste tot în jurul meu dragostea ei… Fizic, aproape… Ştii, am iubit-o şi o iubesc şi acum… A trecut un an de când a murit…

Prietenul meu se uita undeva, în gol, spre ceaşca de cafea pe care nu a atins-o în ora de când stăteam de vorbă. Nu pot să nu rămân cu ochii fixaţi pe lacrima care i se prelinge încet pe obraz. Nu ne-am văzut de mult timp şi am şi rămas mirat când, în urmă cu câteva zile, i-am văzut numărul pe ecranul mobilului.

- Hai să bem o cafea, tinere… Glasul vesel şi cald nu trăda nimic din ce avea să-mi povestească.

N-am putut chiar atunci, dar ieri m-a sunat din nou şi ne-am văzut. Pfuuu, cum să descriu şocul? Nimic din ce îmi aminteam eu despre el nu mai regăseam în omul din faţa mea. Îmbătrânit, cu părul aproape în întregime cărunt, slab şi cu un tremur abia simţit în glas. Şi nu are încă 30 de ani. Imaginile cu el spunând bancuri sau bând bere la sec, vechi de doar doi ani, mi se păreau acum atât de îndepărtate de parcă le trăisem în altă viaţă.

Am comandat două cafele şi după ce fata ni le-a adus, a luat linguriţa şi a început să amestece încet în lichidul din ceaşcă.

- Nu aş vrea să te necăjesc, să-ţi povestesc despre mine… Dar simt că nu mai pot. Nu mai am prieteni, nu mai am pe nimeni… Adi, Anda a mea a murit anul trecut….

Anda a lui… Respiraţia mi s-a oprit o secundă şi mila pentru omul din faţa mea mi s-a strâns dureros într-o lacrimă. Doamne, cât de mult s-au iubit!

M-au invadat pe loc imaginile de la cununia lor, prin iarna lui 2006. Abia m-a convins să vin, mai ales că nu mai aveam chef nici să văd miri, d’apoi să merg la vreo nuntă.  Dar mi-au fost dragi… O clipă nu s-au lăsat de mână. Se sărutau de parcă erau la prima întâlnire. El a fost în stare să o ducă pe braţe de la coborârea din maşină până în faţa preotului. Erau atât de frumoşi… Ştiţi cum se zice: parcă toată lumea era a lor.

- Nu ţi-am spus niciodată cum am convins-o să se mărite cu mine… Ştii, de fapt ea a rupt relaţia la câteva luni după ce ne-am cunoscut. Brusc, mi-a zis că nu mai vrea să mă vadă. Că nu ne potrivim, că nu o să fie bine… Nu înţelegeam nimic. Am încercat să o fac să-mi explice… Crezi că a vrut? A plecat şi nu ne-am văzut câteva săptămâni. Am fost rupt. Plângeam, îmi venea să mă urc pe pereţi, căutam explicaţii… Nici nu voia să-mi răspundă la telefon. Am crezut la un moment dat că are pe altcineva. Mă înnebunea gândul, dar… ce puteam face?

Şi totuşi, am făcut ceva. Se apropia ziua ei, la jumătatea lui iunie. I-am luat un buchet de flori de câmp, preferatele ei, o brăţară de argint cu delfini de ăia, mici, mici şi am mers la ea. Am văzut cum a tresărit când m-a văzut, cum m-a îmbrăţişat. “Mi-a fost dor de tine…” Asta mi-a zis. N-am mai rezistat şi am sărutat-o. O iubeam, Adi, enorm… Şi apoi mi-a cerut să mă aşez şi mi-a spus totul: şi ea mă iubea şi, cât a stat fără mine, şi-a dat seama şi mai mult de asta. Însă îşi repeta că nu trebuie să aibă astfel de sentimente pentru mine. De ce? Pentru că nu voia să mă facă să sufăr.

Cu două săptămâni înainte de a ne despărţi, îi veniseră rezultatele unui control. De ăla banal… Dar când medicii i-au spus că nu poate avea copiii, că nu ştiu ce problemă îi descoperiseră, a suferit un şoc. Ştii, noi vorbeam mereu despre copii, despre viaţa de familie, despre cum o să ne trezească noapte de noapte. Şi acum… Şi a decis că, decât să mă facă să sufăr, să stau lângă ea chiar dacă nu poate să-mi ofere urmaşi, mai bine ne separăm… “Suferim acum, intens, dar puţin…dar tu îţi poţi face viaţa ta apoi.” Aşa mi-a zis.

Ochii îi sclipeau, singurii care păreau să mai aibă viaţă în omul din faţa mea. Mi-a povestit toate astea aproape pe nerăsuflate, cu un fel de bucurie.

- “Cum poţi spune aşa ceva? Eu te iubesc ca un nebun, indiferent că poţi avea sau nu copiii! Tu eşti viaţa mea! Cum să îmi imaginez viaţa fără tine… O să vedem noi. Copii vom avea, o să-i adoptăm… o să-i creştem, o să fie ai noştri, tu o să fii a mea.”

Un cuplu de la masa vecină şi-a întors privirile spre prietenul meu. Însufleţit de amintirea acelor clipe, când fericirea se revărsa peste el, aproape că striga.

- Ne-am căsătorit cinci luni mai târziu. Am crezut că nimic nu o să ne mai despartă. Făcusem şi actele pentru adopţia unui copil şi urma să mergem la un leagăn, undeva, într-un judeţ vecin. Dar… A început să se simtă rău. Şi-a făcut nişte analize şi…

Vocea i s-a rupt brusc. Lacrimile i-au inundat faţa şi mâinile au început să-i tremure. Nu ştiam ce să fac, ce să-i zic.

- Cancer…, a şoptit într-un târziu. Anda avea cancer ovarian, metastază. S-a dus în două luni. O vedeam cum se stinge, cum se topeşte ca o lumânare şi eu… nu mai ştiam ce să fac. Am dus-o peste tot, la Cluj, în străinătate… Nimeni nu a putut-o ajuta. Înainte să moară, acasă, m-a mângâiat şi mi-a zis “Tu trebuie să fii fericit! Să-ţi găseşti pe cineva care să aibă grijă de tine. Şi… să ai copiii pe care nu i-ai putut avea cu mine!” A închis ochii acolo, în braţele mele…

Nici muzica din bar nu se mai auzea. Parcă tăcerea se aşternuse peste toată lumea. Ce nedreaptă e viaţa câteodată…

- Am vrut să ne vedem acum pentru că eram în trecere prin Oradea. Alţi prieteni nu mai am pe aici şi voiam să vorbesc cu cineva. Merg spre leagănul de care îţi vorbeam. Am aici actele pe care le făcusem împreună cu Anda, pentru adopţie… Mă duc să văd un copil de care ne povestise o asistentă maternală. Spunea că e o fetiţă cu ochii verzi… Ochii fetei mele… Vreau să o  adopt… Pentru Anda. Să fie copilul nostru. Al meu şi al ei. Am posibilităţi să o cresc… O mamă nu o sa-i pot da, pentru că fata mea va rămâne aici, în mine…

Ştii, Adi? Dacă ar fi să o iau de la capăt şi aş şti că aşa s-ar sfârşi totul, tot pe Anda aş alege-o…

Cuiva drag îi place melodia asta. Acea cuiva mi-e cea mai dragă persoană din lume, asta ca să nu folosesc cuvinte şi mai mari. Aşadar, matematic vorbind, îmi place şi mie melodia.

Dar eu nu mai am tangenţă cu matematică încă din liceu. Aşa că acum aleg cu inima: deci, chiar îmi place melodia asta. Chiar dacă e tristă şi eu îmi doresc doar fericire… Apropo, la final, tot “el” apare.

A, şi un sfat: dacă o găsiţi pe “fata căutată”, nu o lăsaţi să plece. De ce să suferiţi apoi, când puteţi fi fericiţi împreună? Iubiţi-o, ascultaţi-o, ţineţi-o în braţe, daţi-i tot ce-i puteţi da! Lăsaţi creierul pe planul doi, gândiţi cu aia de vă pompează sânge în voi. Ştie al naibii de bine să vă îndrume… Dar… nu o lăsaţi să plece…

Nu ştiu câţi se uită la “Districtul”, un serial poliţist, cald, uman, simpatic, difuzat pe AXN. Mă relaxează când îl urmăresc, pentru că, dincolo de cazurile tipice de crimă sau trafic de droguri, analizează şi relaţiile dintre oameni.

Şeful poliţiei din Washington - Jack Mannion - e un tip altfel. Nu poliţaiul ăla idiot, cu un băţ în fund, ci un om care încearcă să-şi înţeleagă subordonaţii, să-i ajute. Îmbrăcat mereu la costum, cu veste fistichii şi pantofi în genul celor din anii ‘30, în două culori, Mannion e şeful pe care şi l-ar dori oricine.

Într-unul din episoade, recent, încerca să o ajute pe secretara lui, Ella, o negresă trecută de a doua tinereţe, să-şi găsească o rochie de mireasă. I l-a adus la birou pe croitorul lui, un bătrânel zâmbitor, autorul vestelor înflorate ale şefului , care vorbea, evident, cu accent de franţuz, şi care i-a prezentat pe rând câteva rochii. Prima a fost o creaţie care cu greu i-ar fi ajuns unei dame tinere până la jumătatea coapselor.

Ella a refuzat şi, cu cât insista mai mult bietul croitor, cu atât se încăpăţâna ea să refuze tot. Chiar şi când o atrăgătoare tânără model - admirată de întreaga parte masculină a secţiei de poliţie - a fost adusă să-i arate cum i-ar sta în rochie, Ella a refuzat. Când Mannion a ieşit din birou şi a găsit rochia de mireasă aşezată în faţa uşii, a întrebat-o pe încăpăţânata lui secretară ce se întâmplă.

- Nu vreau nici o rochie… Nu mai încerca să-l ţii aici pe croitor.

- De ce? Nu înţeleg. Nu-ţi plac?

- Ba da, dar ca să îmbrac rochia de mireasă trebuie să am pentru cine.

- Ce s-a întâmplat? întreabă “chief”.

- Nu cred că mă mai mărit… Nu ştiu… Nu înţeleg ce e cu mine… Îmi pun întrebări: am acceptat cererea lui în căsătorie pentru că-l iubesc sau pentru că mă tem că nu mă va cere nimeni? Şi dacă accept şi-mi voi da seama apoi că nu e cel potrivit?

În faţa atâtor interogaţii, Mannion s-a aşezat pe marginea biroului, a luat-o după umeri şi i-a spus:

- Ella, prea multe întrebări… Îţi aminteşti anul trecut, după ce ai făcut chimioterapie şi nu aveai nici un fir de păr pe cap. În birou a intrat deodată Diana Ross, machiată, aranjată, cu părul impecabil… M-am uitat la ea, m-am uitat la tine, cum o priveai mirată. Erai o femeie chinuită de boală, care încerca din greu să aibă grijă de un copil… Câtă diferenţă între tine, cea de atunci, pierdută, fără nici un chef de viaţă, palidă, şi cea de acum, după ce l-ai cunoscut pe el. Eşti mai strălucitoare decât Diana Ross. Vreau să te întreb ceva: îl iubeşti?

- Da.

- Îi simţi lipsa când pleacă de acasă?

- Da, a zâmbit Ella.

- Te bucuri când îl vezi?

- Da.

- Vă mai faceţi de cap pe bancheta bătrânului Buick?

- Da, a recunoscut, încurcată, secretara.

- Atunci nu-ţi mai pune atâtea întrebări. Ia-l şi trăiţi fericiţi… Dacă simţi toate astea lasă alte întrebări de o parte… Iubirea v-a ales, voi daţi-i o şansă… Ia-ţi o rochie de mireasă şi fiţi fericiţi.

Eh, urmarea e că Ella a luat în considerare sfatul şefului său şi şi-a luat rochia… A lăsat întrebările şi a ales să-şi trăiască fericirea alături de omul drag, care avea atât de multe să-i ofere.

- Pacientul următor, a strigat Mannion şi uşa s-a închis în urma lui.