„Urechile lungi” şi „Urechile scurte” trăiau aşadar în pace, pescarii schimbau în fiecare zi o parte din peştele prins pe cartofi dulci, fructe şi alte vegetale culese de vecini. Într-o dimineaţă scăldată de soare, „Urechile lungi” se pregăteau să întindă năvoadele. Deodată, unul dintre ei lăsă năvodul să-i scape din mâini şi îngenunche pe nisipul alb.
- Mata ui, kono to ah! Ce-am găsit, al meu să fie!
- Mai vedem noi! Asta era vocea şefului, care se înfiinţă în spatele lui, împreună cu ceilalţi pescari cuprinşi de mirare, o mirare exprimată prin diverse onomatopee.

Taruk ţinea în mâini un obiect care nu semăna cu nimic din ce cunoşteau „Urechile lungi”. Avea culoarea unui peşte dar nu era peşte, putea fi o piatra dar era mult prea uşor şi părea făcut de mâna omului. Dar care om? Cu siguranţă nu unul din tribul lor.