Anul 12.000 înainte de Christos O insulă din Pacific
„Urechile lungi” ÅŸi „Urechile scurte” trăiau aÅŸadar în pace, pescarii schimbau în fiecare zi o parte din peÅŸtele prins pe cartofi dulci, fructe ÅŸi alte vegetale culese de vecini. Într-o dimineaţă scăldată de soare, „Urechile lungi” se pregăteau să întindă năvoadele. Deodată, unul dintre ei lăsă năvodul să-i scape din mâini ÅŸi îngenunche pe nisipul alb. - Mata ui, kono to ah! Ce-am găsit, al meu să fie! - Mai vedem noi! Asta era vocea ÅŸefului, care se înfiinţă în spatele lui, împreună cu ceilalÅ£i pescari cuprinÅŸi de mirare, o mirare exprimată prin diverse onomatopee.
Taruk Å£inea în mâini un obiect care nu semăna cu nimic din ce cunoÅŸteau „Urechile lungi”. Avea culoarea unui peÅŸte dar nu era peÅŸte, putea fi o piatra dar era mult prea uÅŸor ÅŸi părea făcut de mâna omului. Dar care om? Cu siguranţă nu unul din tribul lor.
Odată instalată această idee, întregul grup de pescari porni spre locul în care se întâmplau de obicei schimburile de marfă cu vecinii, cu siguranţă vor găsi acolo pe cineva .
- Uloca tukau! Vreme bună! - Vreme bună ÅŸi vouă. V-aÅ£i ÅŸi întors? AÅ£i adus peÅŸte ?Dar scoici? - Nu, dar am adus ceva ce aÅ£i pierdut voi. - Noi? Nuuuu.
- Poate ÅŸtiÅ£i atunci ce e asta? Åžeful „Urechilor lungi” le arătă obiectul dreptunghiular cu străluciri argintii. - Nu ÅŸtim, dar poate ÅŸtie ÅŸeful nostru. Ar fi bine să ne întâlnim cu toÅ£ii după miezul zilei. Cele trei ceasuri care rămăseseră până la miezul zilei trecură repede ÅŸi bărbaÅ£ii din cele două triburi se întâlniră la Piatra Vorbelor. - Vreme bună mare Tukotu! - Vreme bună mare Ubilo! - Mare Tukotu, am găsit de dimineaţă un lucru pe care nu îl cunoaÅŸtem ÅŸi despre care am crezut că este al vostru. - Mare Ubilo, gândul tău a fost bun, dar ce Å£ii tu în mână nu ne aparÅ£ine ÅŸi adevăr îÅ£i spun, habar nu am ce poate fi.
După lungi parlamentări, constatară că problema îi depăşeÅŸte ÅŸi că vor cere ajutorul zeilor. Tocmai când marele Tukotu se pregătea să invoce zeii, obiectul căzu din mâinile celui care îl Å£inea ÅŸi se desfăcu asemeni unui penar din zilele noastre. UimiÅ£i tare au fost în momentul în care au privit obiectul desfăcut din care se uita la ei ceea ce părea a fi un omuleÅ£ cu mustaţă, cu capul acoperit cu un fel de pălărie roÅŸie. Marele Tukotu puse degetul pe obiect ÅŸi ÅŸi-l plimbă pe suprafaÅ£a lui, încercând să-ÅŸi dea seama din ce e făcut ÅŸi cum a ajuns omuleÅ£ul acolo.
Tresări speriat când observă că omuleÅ£ul începuse să alerge în interiorul obiectului ÅŸi-ÅŸi retrase degetul. OmuleÅ£ul se opri din alergat ÅŸi se zgâia la el. Tukotu plimbă iar degetul pe obiect ÅŸi omuleÅ£ul o luă iar la fugă. - Matuma ulay! Zeii încearcă să ne spună ceva, de aceea ne-au trimis omuleÅ£ul cu pălărie roÅŸie! Nici nu termină bine Tukotu de vorbit, că unul dintre cei ce se îmbulzeau miraÅ£i în jurul descoperirii alunecă ÅŸi căzu cu Å£easta pe trimisul zeilor, făcându-l bucăţi - Am ucis trimisul zeilor!!!! Pedeapsă grea se va abate asupra noastră dacă nu facem ceva să-i îmbunăm, spuse marele Tukotu, cu glasul plin de amar. În noaptea asta voi chema zeii ÅŸi îi voi întreba ce trebuie să facem pentru a nu fi nimiciÅ£i...
Anul 2437 Insula PaÅŸtelui
Marele cutremur din 2122 scufundase America de nord între Qebec ÅŸi Tijuana. Meteoritul care a lovit Siberia în 2170 a aruncat Europa în frig ÅŸi beznă pentru 12 ani . China , singura mare putere mondială îÅŸi exercita din plin acest statut, cucerind practic ce mai rămăsese din mapamond. Xiao Wei, împăratul Chinei ÅŸi al restului lumii avea puteri depline ÅŸi a hotărât că lumea s-a zbătut destul în haos în ultimii două sute de ani ÅŸi se cere o nouă ordine mondială.
Asta însemna că toată lumea munceÅŸte la reconstruirea civilizaÅ£iei. Pentru că desfrâul atinsese cote înspăimântătoare după ultimul mare cataclism, Împăratul a decis să suprime orice tentativă de distracÅ£ie, pentru că, nu-i aÅŸa, de la distracÅ£ie până la pierderea controlului nu era decât un pas.
Pe scurt, muzica, dansul, alcoolul, drogurile, viciile de orice fel, joaca ÅŸi jocurile erau interzise.
In principiu, acestea erau motivele pentru care aici, pe Insula PaÅŸtelui, străjuită de enormele statui moai, cu urechile lor lungi ÅŸi pietroaiele roÅŸii grele de zeci de tone pe post de pălării, departe de orice continent, se formase un nucleu al rezistenÅ£ei, o mână de oameni de ÅŸtiinţă care nu aveau alt scop decât să realizeze un mijloc prin care să poată călători sau măcar să poată trimite mesaje înapoi în timp, pentru a preveni omenirea în legătură cu dezastrele ce aveau să vină.
Până în momentul acesta reuÅŸiseră să construiască un dispozitiv de mici dimensiuni, capabil să teleporteze obiecte dintr-o cameră în cealaltă ÅŸi considerau că sunt pe drumul cel bun. Izbutiseră să teleporteze obiecte mici, stilouri, monede, chiar un ceas elveÅ£ian, o relicvă păstrată cu sfinÅ£enie de unul dintre ei.
Azi vor încerca să teleporteze un obiect mai greu, ÅŸi, dacă totul va merge bine, vor aplica apoi ecuaÅ£iile privitoare la timp ÅŸi spaÅ£iu descoperite de George W Bush III în 2036.
- Suntem gata Ariel, sper să ne împrumuÅ£i consola ta NINTENDO pentru testul de azi, cântăreÅŸte mai mult decât ceasul meu elveÅ£ian. - Da tată, dar să ai grijă, e ultima consolă din lume, a stat 300 de ani în muzeu,în vid. Ar fi bine să se rematerializeze într-o singură bucată, înÅ£elegi? - Fii liniÅŸtită Ariel, tehnologia e absolut inofensivă, ai văzut doar, ceasul meu încă funcÅ£ionează. Pentru liniÅŸtea ta, îl trimitem ÅŸi pe Mario împreună cu consola.
Doctorul James Horner încerca să-ÅŸi liniÅŸtească fiica, ÅŸi chiar era convins că nu se va întâmpla nimic cu consola ÅŸi cu jocul, doar ÅŸtia cât sunt de preÅ£ioase ÅŸi nu ar fi riscat să distrugă ultimul simbol al spiritului ludic de pe planetă.
Åži, între noi fie vorba, consola era o adevărată bijuterie tehnologică din vremurile sale, apărută demult în negura vremii, tocmai pe la 2005.
Era structurată pe două planuri, fiecare dintre ele beneficiind de câte un ecran „state of the art” la vremea aceea. Ca să vă faceÅ£i o imagine mai clară, imaginaÅ£i-vă un block notes deschis care are în interior , pe pagina superioară un ecran pe care se desfăşoară acÅ£iunea jocului iar pe pagina inferioară un ecran tactil care îÅ£i permite să manevrezi personajele direct pe harta jocului, prin intermediul unui „creion”(lucru bun, mai ales dacă tocmai ai îngurgitat un hamburger ÅŸi ai uitat să te speli pe degete).FireÅŸte, limitările tehnologiei începutului de secol 21 nu permiteau ca toate problemele să fie rezolvate prin intermediul ecranului tactil, aÅŸa că, micuÅ£a consolă era prevăzută ÅŸi cu un set de taste funcÅ£ionale, cu ajutorul cărora puteai să te deplasezi pe cele două axe, să sari, să faci tumbe sau să comunici cu celelalte personaje.
Uimitoare era ÅŸi funcÅ£ia care îi permitea jucătorului să modifice unghiul vizual ÅŸi perspectiva asupra acÅ£iunii, chiar în timpul desfăşurării acesteia, atât de pe ecranul tactil cât ÅŸi prin intermediul tastelor. E aÅŸadar lesne de înÅ£eles de ce micul aparat era atât de preÅ£uit.
Experimentul porni ÅŸi părea că merge bine până când doctorul observă o oscilaÅ£ie neobiÅŸnuită pe ecranul computerului care asista operaÅ£iunea. Consola dispăru de pe platanul transporterului însă nu reapăru de cealaltă parte a ecranului de plexiglas care separa camera de testare în două.
Doctorul se ridică din spatele computerului ÅŸi se îndreptă spre transporter.
Micul display cu care era prevăzut dispozitivul arăta... 12.000 BC
4 aprilie 2007, ora 22.33 Patul meu de acasă
Îmi deschid ochii ÅŸi mă uit la ceas. Cât am dormit? Două minute....hmm, ciudat vis. Lângă mine, în siguranţă pe plapuma moale, se odihnea consola NINTENDO DS pe care mi-a împrumutat-o Dr. Lamer ÅŸi pe care nu am lăsat-o din mână 7 ore în ÅŸir. De pe micul display se zgâia la mine un omuleÅ£ cu mustaţă ÅŸi o ÅŸapcă mare roÅŸie. ”Me Mario. Go play!”
Scrie un comentariu!
